Manastirea Prislop

Silvasu de Sus


Manastirea Prislop (Silvasul de Sus) - Sec. XIII-XVIII

Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ţinuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locaşului. Nu se poate vorbi, cu nici un fel de date pozitive, despre vreo sihăstrie din secolele XIII-XIV. Există o singură mărturie care este consemnată despre prezenţa lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: "Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în 6913 (1404-1405)". Lui Nicodim tradiţia i-a pus în seamă un lung şir de alte mănăstiri care au fost întemeiate ulterior. În adevăr, nici cea mai mică relaţie nu se poate face între Prislop şi Nicodim de la Tismana. Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Ţara Românească. Este posibil ca vechiul lăcaş, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale. Zamfira a acţionat sigur la o mănăstire preexistentă, pentru că ea, ca femeie, nu avea drept la ctitorire de mănăstire de bărbaţi. Îngrijorată de salvarea sufletului ei, după a patra căsătorie cu nobili transilvani care nu erau de religie ortodoxă, ea a înzestrat lăcaşul cu odoare scumpe şi moaşte. Dintre ele, pe cât se pare, doar o icoană a ajuns până astăzi. Piatra funerară a Zamfirei, sfărâmată în mai multe bucăţi, se găseşte la Prislop. Ea conţinea inscripţii latine şi chirilice. Doi egumeni, Ioan şi Teofil, sunt pomeniţi în documente. Nu se cunoaşte absolut nimic despre rolul lor în administrarea mănăstirii. Probabil că în secolul al XVII-lea a fost întemeiază la Prislop şcoala de învăţătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoţi la sate. În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în 1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII vieţuieşte Sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veşmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Piteşti. Din acesta se conservă doar câteva fragmente. A fost adânc implicată în frământările religiase ale secolului al XVIII-lea, dintre greco-catolici şi ortodocşi. În secolul al XIX-lea era aproape pustie şi administrată de preoţi de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocşi (1948), a fost desfiinţată şi alocată pentru destinaţii laice. S-a refăcăt ca lăcaş mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugăriţe.

Despre Ioan Sihastrul vorbeşte atât tradiţia locală cât şi călugărul Efrem, autor al "Plângerii Mănăstirii Silvaşului", scrisă după anul 1762, prin următoarele versuri:

Şi atunci, un tânăr oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;
Din lume şi rudenii cu totul au ieşit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie şi-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Şi pe el după sfârşit Dumnezeu l-a proslăvit;
Peştera şi acum se găseşte
Şi "Chilia Sfântului" se numeşte.
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaştele cu totul le-au ridicat
Şi în Ţara Românească le-au adus
La oarecare mânăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se pomeneşte
Fiindcă şi o particică din moaştele lui se găseşte.

În 1948 stareţul mănăstirii devine Părintele Arsenie Boca, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forţat la Bucureşti.

Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici.

În 1991 a fost înfiinţat în incinta mănăstirii Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de şcolarizare de cinci ani.

Cazare Silvasu de Sus